Economie socială
Al treilea sector

Reportaj: O zi de muncă într-o întreprindere socială

Cum se munceşte într-o întreprindere unde lucrează oameni pe care societatea nu îi mai vede sau îi ignoră? Liviu Florea a petrecut o zi într-una din întreprinderile sociale ale Asociaţiei React şi ne povesteşte experienţa lui. 

Liviu Florea, redactor-şef AlTreileaSector

„Bună ziua, numele meu este Mihaela N. şi vă sun din partea Centrului de Marketing şi Prognoză Socială. Aş dori să vă întreb dacă aveţi la dispoziţie câteva minute pentru a răspunde la un chestionar”.

Aşa începe o zi de lucru pentru o angajată de 57 de ani, care a ales să renunţe la cei 125 de lei pe lună din venitul minim garantat de statul român, pentru o poziţie plătită cu 200 de lei net, pe lună. Locul de muncă i s-a oferit la Centrul de Marketing şi Prognoză Socială, una dintre cele două întreprinderi sociale deschise în Bucureşti de Asociaţia React, ca parte a proiectului “Dezvoltarea Economiei Sociale prin înființarea și Dezvoltarea de întreprinderi Sociale”, finanţat prin Fondul Social European.

Centrul de Marketing şi Prognoză Socială nu este altceva decât un call-center, care în prezent lucrează în proiectul „Controlin”, dedicat persoanelor cu diabet. Practic, angajaţii call-center-ului trebuie să discute periodic cu 500 de persoane cu diabet de tip unu şi doi şi să le ajute să-şi gestioneze mai bine problemele de sănătate.

Mihaela N. este doar unul dintre cei 16 angajaţi ai call-center-ului. O parte suferă de diferite dizabilităţi – depresie, osteoporoză sau schizofrenie, iar ceilalţi sunt foşti beneficiari ai venitului minim garantat. Pâna la 1 iulie, venitul minim garantat însemna 125 de lei lunar. Ulterior, cuantumul său a fost majorat cu peste 8%, până la 135,5 lei. Mihaela, lucrează două ore pe zi, adică 44 de ore lunar, ca alţi cinci colegi. Pentru a fi mai uşor pentru toată lumea, angajatorul a decis să-i cheme pe salariaţi câte patru ore. Astfel, angajaţii vin la serviciu 11 zile lunar.

Call-center-ul a fost gândit să aibă 25 de operatori, care să lucreze în ture a câte patru ore zilnic. Fiecare om ar fi urmat să primească un salariu lunar de 400 de lei net, însă nouă angajaţi au renunţat la locul de muncă, iar întreprinderea s-a confruntat cu câteva probleme care au condus la reanalizarea modului de funcţionare.

Acum, iniţiatorii call-center-ului îşi doresc să atragă contracte noi care, adăugate proiectului Controlin, să le permită să-şi păstreze angajaţii rămaşi şi să le ofere un salariu mai bun.

„Mi-ar plăcea mult să continue proiectul. Dacă s-ar putea să fie şi salariul acela de 400 de lei, de la început, ar fi foarte bine”, spune Aida C., în vârstă de 50 de ani, care suferă de tulburare depresivă recurentă. Boala pe care o are îi permite să lucreze patru ore pe zi. Este divorţată şi are un băiat de 19 ani. Atâta ea, cât şi fiul ei, trăiesc în fiecare lună dintr-o pensie de 350 de lei şi din banii pe care îi câştigă la call-center. „Pentru băiat mă mai ajută şi fostul soţ, cu 300 – 400 de lei, când are”.

Lucrul alături de oameni pe care puţini aleg să-i cunoască

Am descoperit noul meu „loc de muncă pentru o zi” la ora 9:55. Am ajuns la destinaţie cu cinci minute mai devreme de ora stabilită cu Gina Ilie, unul dintre cei doi manageri ai proiectului. La ora 10:00 am intrat direct în training, la etajul unei clădiri situate aproape de centrul Capitalei. Am aflat cine sunt oameni angajaţi în call center, ce situaţie au şi ce va trebui să fac. Totul părea simplu: un software generează automat numere de telefon, iar fiecare respondent este întrebat dacă doreşte să participe la completarea unui chestionar. Fiecare chestionar necesită 27 de răspunsuri, iar timpul de completare poate varia între 7 şi 10 minute.

„Poţi să ai 20-30-40 de apeluri şi să nu ai niciun rezultat”, m-a „încurajat” Ilie. Mi-a spus însă că sunt şi situaţii în care unii angajaţi reuşesc să completeze trei chestionare într-o oră, „ceea ce este foarte bine”. Din fericire, eu nu am avut vreun target de îndeplinit la sfârşitul orelor de lucru.

Până să cobor la parterul clădirii, acolo unde urma să lucrez, „domnul Trandafir” – un angajat de 45 de ani, a urcat de două ori să transmită că „nu merge aplicaţia”. Am aflat că sunt zile în care „pică”, dar că este normal, având în vedere că se află într-o perioadă de teste.

După a doua informare a domnului Trandafir, am decis să însoţesc managerul în sala de lucru. În timp ce Ilie încerca să constate problemele de funcţionare ale aplicaţiei, am pornit laptopul, mi-am potrivit căştile şi am început să repet formula de început, pentru cazul în care mi-ar fi răspuns cineva la telefon.

Cum repetam instrucţiunile, Mihaela N. a reuşit să găsească un interlocutor dornic să răspundă celor 27 de întrebări. Imediat ce „doamna Mihaela” a început să vorbească, mi-am dat seama că o să-mi fie imposibil să mă concentrez. În ciuda tuturor decibelilor din încăpere, „colega mea” de 57 de ani continua, extrem de calmă, să adreseze, rând pe rând, toate întrebările sondajului. Până la final. Am fost uluit de-a dreptul.

Am avut câteva încercări de apelare a oamenilor. Eşuate. Am răsuflat uşurat pentru ca nu a fost nevoie să vorbesc cu nimeni la telefon.

Am ieşit în curte, unde mi-am reluat jobul de ziarist. Se pare că nu am reuşit ca angajat în call-center. Dar nu-mi pare rău, pentru că aşa am aflat o parte din poveştile „colegilor” mei. Domnul Trandafir mi-a spus că a muncit 24 de ani şi că, înainte să se angajeze în întreprinderea socială nu mai lucrase din 2007. De când nu a mai avut loc de muncă s-a îmbolnăvit de epilepsie, diabet şi insuficienţă cardiacă. Însă e mândru că are o fată la masterat în Marea Britanie.

Tot în curte i-am aflat şi povestea lui Cătălin, 29 de ani, bolnav de osteoporoză. Absolvent de facultate, el vine la muncă tocmai din oraşul Bragadiru şi pierde câte 3-4 ore pe drumul până la serviciu şi înapoi către casă. Locuieşte cu părinţii şi consideră salariul pe care-l primeşte ca „bani de buzunar”, care-i oferă o oarecare independenţă faţă de familie. A fost angajat până în 2011, când criza l-a transformat în şomer.

Ultima poveste mi-a spus-o Florin, de 60 de ani, veteranul call-center-ului. A lucrat cu „carte de muncă” până în 1989, ca merceolog, iar apoi a avut diverse joburi, plătite la negru. Doarme într-un adăpost social şi îi este jenă să spună ce trebuie să mănânce, de multe ori.

Mi-am terminat treaba în jurul orei 13:00. Am plecat de acolo cu stomacul în gât, dar şi cu multe semne de întrebare: de ce există, totuşi, atât de puţine astfel de locuri pentru nişte persoane cu probleme, dar apte de muncă? De ce nici de aceste oportunităţi nu se profită din plin şi oamenii preferă să stea acasă pe banii statului?

Alte articole

Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

Proiectele noastre

Parteneri

Recomandări